Eu. Altfel

 

Eu altfel - Jurnalul unui infidel

La 18 ani aveam părul lung. Acum am părul scurt. La 18 ani stăteam pe gardul din faţa blocului, în gaşca de 20 de inşi, Vali ne cânta la chitară şi-i priveam pofticios fundul Roxanei de la 2, în prima perche de blugi Pyramid. Acum ies în piano-club, ascult muzică live şi privesc aproape neutru o duzină de funduri care-mi trec prin faţă, acoperite sumar sau evidentitate de colanţi mulaţi. Atunci beam vodcă Săniuţa şi vorbeam pe fir de la fixul din casă. Acum beau whisky cu red-bull, am un telefon performant şi butonez laptopul. Atunci mă uitam cu jind la tatăl lui George când îşi parca atent Dacia roşie, cu bord de CN. Acum îi claxonez pe cei cu Dacie, că merg încet. Atunci făceam sex pe masa din bucătărie, cu ochii pe geam de teamă să nu vină mama de la serviciu. Acum fac sex acasă sau la hotel şi mă uit la ceas pentru că am treabă. Atunci aveam ochii verzi şi nu purtam ochelari. Acum mi-am păstrat culoarea ochilor, dar i-am acoperit cu lentile heliomate. Atunci vedeam filme color la cinematograf sau mă uitam pe bulgari alb-negru. Acum îmi descarc filme şi le văd UHD. Atunci citeam cărţi, acum privesc e-bookul. Atunci eram mândru de tenişii chinezeşti, acum mă încalţ în converşi când mă duc la pâine. Atunci aveam ceas electronic cu cronometru, acum am o colecţie de ceasuri de firmă. Atunci îmi aprindeam Bt-ul de la chibirit, acum îmi aprind Kent-ul de la Zippo. Atunci devoram sandviciul cu salam de vară, acum mănânc fructe de mare în restaurante greceşti. Atunci mă bucuram de trei zile la mare şi trăgeam cu ochiul la nudiştii îngrădiţi din Jupiter-Neptun, acum caut oferte ultra-all şi văd goliciune la liber. Atunci… totul era altfel. Acum… totul e altfel. Și celui de acum îi este dor de altfelul de atunci. Ţie, celui de acum, îţi e dor de atunci?

Un an pentru o zi

 

un an pentru o zi jurnalul unui infidel

Bruneţica, voluptoasă, cu un sex appeal ce creează depedenta. Într-o relaţie. Ne vedem incognito de câte ori avem timp. Facem sex cu ceasul la mână şi ieşim separat. Oricât de cinic ar suna, am dezvoltat tacit un parteneriat reciproc avantajos. În ultima perioadă însă, minutele consumate la ţigara de după le umplem cu discuţii. Mimăm o prietenie sau poate chiar am început să ne împrietenim. Acum două zile, în timp ce-mi făceam ultimele retuşuri la ţinută, mi-a pus o întrebare care m-a pus pe gânduri.
Dacă ţi-ar cere cineva un an din viitor şi ţi-ar oferi o zi din trecut, ai accepta?
Am privit-o. Se ruja. O făcea într-un mod amestecat. Vulgar şi senzual în acelaşi timp. Mă privea în oglindă aşteptând răspunsul. De ce naiba îmi pune întrebări din astea, am gândit. Nu-mi doresc atâta profunzime de la ea. Sau îmi doresc?
I-am răspuns superficial.
– Sunt un tip egoist, iar schimbul mi se pare nedrept. Un an pentru o zi. E mult. De ce nu o lună?
-Esti evaziv. Eu aş da un an pentru o zi. Pentru că există o zi în trecutul meu pe care mi-aş dori din tot sufletul să o retrăiesc. Gândeşte-te. Îmi răspunzi data viitoare.
Ne-am zâmbit, ne-am sărutat şi am lăsat-o să plece. După câteva minute am ieşit şi eu. De două zile mă tulbură întrebarea ei. Mi-am deschis sertarul trecutului şi mi-am scos dosarul cu zile fericite. Au fost multe. Cum naiba să-mi aleg doar una? O zi cu o femeie pe care am iubit-o, o zi cu bunica pe care am divinizat-o, o zi cu un prieten care nu mai este? Enervantă bruneta. Cu întrebarea ei cu tot. Nu pentru ea caut răspunsul, ci pentru mine. Aş da un an? Din câţi? Dacă aş şti că trăiesc o sută de ani, aş da mai mulţi. Dacă aş mai avea doar un an de trăit, l-aş da pentru o zi? Îmi dau multe răspunsuri. Mă mint. Şi mă cert. Şi schimb iar răspunsul.
Sincer, nu cred că aş da un an pentru o zi. Indiferent câţi mi-au mai rămas. Pentru că zilele acelea din trecutul meu, le-am îmbrăcat în amintiri şi le-am pus la naftalină în dulăpiorul din cap. Şi le scot de câte ori îmi doresc să le retrăiesc. Închid ochii şi mă duc cu drag înapoi. Trecutul îl ştiu. Am fost parte din el. Viitorul nu-l ştiu. Dacă în anul pe care l-aş da s-ar întâmpla să trăiesc cea mai fericită zi din viaţa mea?
Tu ai da un an din viitor pentru o zi din trecut?

Desparte-mă de tine. Că eu nu ştiu s-o fac

desparte-ma de tine
Una dintre concluziile celor 4 decenii în care m-am învârtit până acum, este că foarte puţini oameni ştiu să se despartă. În fond, ce e despărţirea? Antonimul apropierii. Dacă am ştiut să facem ceea ce a fost de făcut ca să fim împreună, de ce naiba nu putem face invers ca să ne despărţim? Ufff….
Sunt o multitudine de motive care pot duce la despărţire. Mult mai multe decât cele care apropie oamenii.
Lucrul esenţial într-o despărţire este ca cel puţin unul dintre parteneri să vrea. Să vrea de-adevăratelea. Dacă îţi trece aşa un gând, dacă arunci cuvinte de despărţire zilnic şi doar de dragul cuvintelor, dacă bravezi ameninţându-l mereu pe celălalt cu despărţirea, dacă îţi faci bagajele dar nu-ţi doreşti decât să fii oprit, dacă întotdeauna îţi cauţi scuze în spatele cărora îţi ascunzi teama de decizii, atunci vei sfârşi obosit, într-o relaţie agonizantă la finalul căreia să nu te surprindă dacă tu vei fi cel părăsit.
În foarte puţine cazuri amândoi îşi doresc despărţirea în acelaşi timp. Nu e uşor să te desparţi de cineva cu care ai construit amintiri. Nicio relaţie nu începe prost, aşa că nu există nicio relaţie în care să nu existe amintiri frumoase. Unele se estompează, altele sunt înlocuite de amintiri urâte, dar nu dispar în totalitate. Iubim încă, ne obişnuim, ne e milă, suntem recunoscători, ne place încă sexul împreună. Sunt multe motive pe care am putea să le găsim pentru a amâna inevitabilul. Dar dacă ni s-a înfiripat în cap gândul despărţirii, înseamnă că există motive mai puternice pentru care trebuie s-o facem. Dacă am epuizat tot ceea ce ne-am gândit că ar putea să ne facă să fim împreună în continuare şi totuşi nu simţim că e suficient, atunci hai să ne despărţim. Nu ne-am născut împreună, nu trebuie să murim împreună. Ne dăm şansa la o altă viaţă. Separaţi. Am fost minţiţi, trădaţi, înşelaţi, brutalizaţi, nerespectaţi, neiubiţi… hai să ne despărţim. Nu-mi trebuie aprobarea ta ca să mă despart de tine. Există ceva care m-a adus aici, ceva peste care nu pot trece. Comunicăm. Îţi spun că mă despart. Şi o fac.
Există părăsit şi părăsitor. Părăsitul e cel care rămâne, cel care nu vrea să se despartă, cel care suferă mai mult. Părăsitorul e cel care ia decizia, care pleacă şi cel care se presupune că emoţional e mai puţin devastat. Nu întotdeauna părăsitul este vinovat sau responsabil de decizia părăsitorului. Uneori el este doar o victimă colaterală a unui părăsitor vinovat şi nepăsător. Astea sunt situaţiile cele mai dureroase. Nevinovat, luat prin surprindere, părăsitul se trezeşte singur. E lăsat în urmă fără permisiunea lui. Devine trist, confuz, deprimat, depresiv. Îi trebuie timp să-şi înţeleagă noul statut şi să descopere că lumea nu se termină cu o despărţire.
Dacă ar exista o comunicare veritabilă între parteneri, dacă adevărul ar fi fundamentul oricărei relaţii, atunci şi despărţirile ar fi infinit mai uşoare. Suntem împreună şi rămânem împreună atât timp că ne iubim, suntem fericiţi şi ne e bine. Dacă nu mai există aceste lucruri, ne despărţim. Civilizat, decent, cu cât mai puţine daune de ambele părţi. În fond, aşa cum am mai spus… pământul e rotund, dar noi rămânem pe loc. Dacă pleacă unul din jurul nostru, automat altcineva îi va lua locul. Pentru că, părăsit sau părăsitor, lumea fiecăruia e într-o permanentă mişcare.

Discuţie de băieţi

discutie de baieti - Jurnalul unui InfidelAstăzi, conjunctura m-a făcut să stau de vorbă cu un puştan. 20 şi un pic de ani. Simpatic şi desteptut. Mi-a spus că mi-a citit cartea şi că există multe asemănări între noi doi.
– Vă calc pe urme, îmi spuse puştiul.
– Serios? În ce privinţă?, l-am întrebat.
– Păi am început să mă joc cu femeile. Şi-mi place. Mi-am făcut şi eu jurnal. Am 37 de nume în el. O să vă depăşesc.
L-am privit atent. Era încrezător şi mândru. Aşa eram şi eu la vârsta lui. Începusem demult numărătoarea. Conta cantitatea. Fiecare femeie cu care mă culcam, primea un număr. Un cod de identificare, o plăcută. Ele nu ştiau asta. Mă plăceau, se îndrăgosteau, mă iubeau. Iar eu le răsplăteam cu o cifră. Fără să-mi pese de ceea ce lăsăm în urmă atunci când treceam la altă cifră. Până în ziua în care o femeie a primit un nume. Era femeia pe care ajunsesem să o iubesc. Am râs, am plâns, mi-a fost dor, am suferit. Am descoperit iubirea. Şi atunci m-am gândit la numerele pe care le lăsasem în urmă. Şi am început să-mi amintesc chipuri. Şi zâmbete, şi emoţii, şi dor şi lacrimi. Iar eu provocasem toate acestea. Făcusem o mulţime de femei să sufere. Plătiseră cu lacrimi preţul propriei lor bunătăţi. Bunătatea cu care îmi răsplăteau minciunile, naivitatea cu care mi le credeau. Iar de atunci lucrurile s-au schimbat. A început să-mi pese, am început să ofer adevăr. Cu riscul de a adăuga din ce în ce mai puţine numere în carneţel. Am descoperit calitatea, am descoperit lucrurile cu adevărat importante. Viaţa nu este un registru de casă. Viaţa înseamnă să râzi, să plângi, să-ţi fie dor şi să-ţi pese. Asta am început să caut.
M-a privit amestecat. Era confuz, îi vedeam întrebările în ochi. Adică, tipul care se defineşte ca fiind infidel, îl sfătuieşte să schimbe numerele cu nume? Să iubească, să-i pese?
Da, pentru că tipul acela a trecut prin ce a trecut el. Şi a început să înţeleagă lucruri. Destul de târziu. Şi uneori a plătit cu propria conştiinţă pentru ele. Şi a început să fie tulburat de regrete şi remuşcări. Iar întrebarea “Cum ar fi fost, dacă…”, a început să apară din ce în ce mai des în gândurile lui.
Ai o relaţie? l-am întrebat.
Am pe cineva, dar doar aşa. Chipurile e relaţia mea oficială. E frumoasă, pozez cu ea în public.
O iubeşti? Dacă mâine ţi-ar spune că nu vrea să te mai vadă niciodată, ai fi răvăşit?
Aaa, nuu! Dau un telefon şi-mi găsesc repede alinare.
Am zâmbit. Dacă nu se schimbă nimic, bărbatul din faţa mea va trăi o poveste asemănătoare cu a mea. Iar atunci când îşi va scrie povestea, eu o voi citi şi mă voi gândi la momentul în care ar fi putut să-şi schimbe poveştile cu o singură poveste.

”Ce ai simțit când ți-a tras prima palmă”

Ce-ai simţit când ai primit prima palmă? Din păcate este una dintre realităţile cu care ne confruntăm şi despre care vorbim foarte puţin. Sâmbătă am ascultat o poveste. Povestea unei femei care a suportat timp de 10 ani violenţa celui cu care şi-a unit destinul.  Toate lucrurile au un început. Am întrebat-o dacă îşi mai aduce aminte de prima palmă. Cu lacrimi în ochi, mi-a răspuns că da, îşi aduce aminte. Trecuse aproape un an de când se căsătoriseră şi trebuiau să meargă într-o vizită. El i-a spus că iese câteva minute să stea de vorbă cu cineva, iar ea să fie îmbrăcată, că atunci când va veni el să plece în vizita respectivă. Doar că el a venit după 4 ore. Iar în acest interval nu i-a răspuns deloc la telefon, lăsând-o să trăiască toate stările posibile. Când s-a întors a găsit-o plângând. Ea abia a avut puterea să-l întrebe unde a fost şi de ce nu i-a dat un semn atâta vreme. Iar răspunsul BĂRBATULUI din el a venit instantaneu. I-a tras o palmă şi i-a spus că de azi înainte să nu-l mai întrebe niciodată ce face, unde este său când vine. Apoi a trimis-o să se aranjeze şi cu toată opoziţia ei, a scos-o din casă, în lacrimi, pentru a-şi onora vizita în care trebuiau să meargă. Au trecut de atunci 9 ani, un copil, zeci de palme, sute de injurii şi oceane de lacrimi. Acum a divorţat. Este o femeie frumoasă, dar îmbătrânită înainte de vreme şi cu ochii învăluiţi într-o tristeţe atât de densă încât abia li se mai distinge culoarea. Atunci a rămas mută de uimire. Nu-i venea să creadă ce i se întâmplă. Nu-i venea să creadă că bărbatul pe care îl iubea, devenise animal. A refuzat să creadă asta. Iar el a doua zi şi-a cerut iertare, spunându-i că o iubeşte foarte mult şi nu ştie ce s-a întâmplat. I-a promis că a fost doar un accident care nu se va mai repeta. Iar ea l-a crezut. Sau a sperat. Doar că el după câteva luni şi-a încălcat promisiunea. Iar lucrurile s-au desfăşurat urmând mereu şi mereu un scenariu asemănător. A apărut copilul. Ea s-a iluzionat crezând că asta va pune capăt violenţelor. Dimpotrivă, s-au amplficat. Copilul devenise pentru el un factor suplimentar de stres. Iar apariţia lui declanşase o nouă pleiadă de înjurături, reproşuri şi jigniri.  Pentru ea, copilul devenise singurul refugiu al infinitei tristeţi cu care se confruntă. Îşi ţinea copilul în braţe, plângea şi îşi spunea că va fi bine. Că tatăl lui se va schimba şi vor fi o familie fericită. Ea avea nevoie să-şi audă propriile gânduri. Dar lucrurile nu s-au schimbat. Ajunjese să-i fie teamă de momentul în care el venea acasă. Se întreba ce dispoziţie va avea. O va înjura, o va plesni sau îi va spune o vorbă frumoasă? Multă vreme şi-a dus această tristeţe singură. Apoi a început să o împărtăşească unor buni prieteni. Un cuplu. Care după ce au depăşit momentul de uimire, au sfătuit-o să divorţeze. Şi i-au promis că îi vor fi alături. Doar că ea se împotrivea. În spatele copilului, eventualelor neajunsuri financiare, problemelor locative, ea îşi ascundea laşitatea. Nu mai era vorba de iubire sau de speranţa că va fi altfel. Era vorba doar de teama că va fi o femeie singură, divorţată cu un copil, distrusă emoţional, confruntată cu lipsa banilor. Cine îi va mai acorda atenţie, cine o va ajuta să-şi crească copilul, cine o va mai iubi vreodată. Devenise o femeie stigmatizată. Doar că nu ştia că acest stigmat şi-l punea singura.  Într-o zi, după o ultimă bătaie, atunci când el a adormit, şi-a luat copilul în braţe şi a plecat la prietenii ei. A refuzat să se ducă la poliţie. Apoi a urmat un divorţ urât. În care s-a trecut de la ameninţări, la promisiuni şi jurăminte. Nimic n-a mai întors-o. După 10 ani şi-a găsit curajul de a opri calvarul De ce femeile stau atâta vreme lângă o astfel de brută? De ce nu pleacă după prima palmă, ştiind că în 99% dintre cazuri urmează şi a doua? De ce de multe ori îţi ascunzi lipsa de curaj în spatele unor motive reale, dar care niciunul dintre ele, dar niciunul nu justifică acceptarea  unui comportament animalic din partea bărbatului cu care te vedeai până la sfârşitul vieţii? De ce nu iei decizii, de ce amâni atât, de ce nu îţi dai şansa să te recompui, să te reconstruieşti alături de alt bărbat? Sau singură. Orice ai alege este mai bine decât să continui să rămâi în ceea ce altul a ales pentru tine. Atât de multe "de ce-uri" şi atât de puţine răspunsuri. Iar despre bărbaţi, despre brutele care ajung să-şi lovească partenera doar pentru că s-au născut cu p**a, despre mizerabilii care îşi demonstrează astfel bărbăţia sau care îşi varsă frustrările, complexele  şi neîmplinirile asupra propriei familii, nu pot să spun decât că mi-aş dori dori să fie transformaţi în femei şi lăsaţi să putrezească în puşcării de bărbaţi.Din păcate este una dintre realităţile cu care ne confruntăm şi despre care vorbim foarte puţin. Sâmbătă am ascultat o poveste. Povestea unei femei care a suportat timp de 10 ani violenţa celui cu care şi-a unit destinul.
Toate lucrurile au un început. Am întrebat-o dacă îşi mai aduce aminte de prima palmă. Cu lacrimi în ochi, mi-a răspuns că da, îşi aduce aminte. Trecuse aproape un an de când se căsătoriseră şi trebuiau să meargă într-o vizită. El i-a spus că iese câteva minute să stea de vorbă cu cineva, iar ea să fie îmbrăcată, că atunci când va veni el să plece în vizita respectivă. Doar că el a venit după 4 ore. Iar în acest interval nu i-a răspuns deloc la telefon, lăsând-o să trăiască toate stările posibile. Când s-a întors a găsit-o plângând. Ea abia a avut puterea să-l întrebe unde a fost şi de ce nu i-a dat un semn atâta vreme. Iar răspunsul ”bărbatului” din el a venit instantaneu. I-a tras o palmă şi i-a spus ca de azi înainte să nu-l mai întrebe niciodată ce face, unde este sau când vine. Apoi a trimis-o să se aranjeze şi cu toată opoziţia ei, a scos-o din casă, în lacrimi, pentru a-şi onora vizita. Au trecut de atunci 9 ani, un copil, zeci de palme, sute de injurii şi oceane de lacrimi. Acum a divorţat. Este o femeie frumoasă, dar îmbătrânită înainte de vreme şi cu ochii învăluiţi într-o tristeţe atât de densă încât abia li se mai distinge culoarea.
Atunci a rămas mută de uimire. Nu-i venea să creadă ce i se întâmplă. Nu-i venea să creadă că bărbatul pe care îl iubea, devenise animal. A refuzat să creadă asta. Iar el a doua zi şi-a cerut iertare, spunându-i că o iubeşte foarte mult şi nu ştie ce s-a întâmplat. I-a promis că a fost doar un accident care nu se va mai repeta. Iar ea l-a crezut. Sau a sperat. Doar că el după câteva luni şi-a încălcat promisiunea. Iar lucrurile s-au desfăşurat urmând mereu şi mereu un scenariu asemănător. A apărut copilul. Ea s-a iluzionat crezând că asta va pune capăt violenţelor. Dimpotrivă, acestea s-au amplficat. Copilul devenise pentru el un factor suplimentar de stres. Iar apariţia lui declanşase o nouă pleiadă de înjurături, reproşuri şi jigniri.
Pentru ea, copilul devenise singurul refugiu al infinitei tristeţi cu care se confrunta. Îşi ţinea copilul în braţe, plângea şi îşi spunea că va fi bine. Că tatăl lui se va schimba şi vor fi o familie fericită. Ea avea nevoie să-şi audă propriile gânduri. Dar lucrurile nu s-au schimbat. Ajunjese să-i fie teamă de momentul în care el venea acasă. Se întreba ce dispoziţie va avea. O va înjura, o va plesni sau îi va spune o vorbă frumoasă?
Multă vreme şi-a dus această tristeţe singură. Apoi a început să o împărtăşească unor buni prieteni. Un cuplu. Care după ce au depăşit momentul de uimire, au sfătuit-o să divorţeze. Şi i-au promis că îi vor fi alături. Doar că ea se împotrivea. În spatele copilului, a eventualelor neajunsuri financiare, a problemelor locative, ea îşi ascundea laşitatea. Nu mai era vorba de iubire sau de speranţa că va fi altfel. Era vorba doar de teama că va fi o femeie singură, divorţată cu un copil, distrusă emoţional, confruntată cu lipsa banilor. Cine îi va mai acorda atenţie, cine o va ajuta să-şi crească copilul, cine o va mai iubi vreodată. Devenise o femeie stigmatizată. Doar că nu ştia că acest stigmat şi-l punea singura.
Într-o zi, după o ultimă bătaie, atunci când el a adormit, şi-a luat copilul în braţe şi a plecat la prietenii ei. A refuzat să se ducă la poliţie. Apoi a urmat un divorţ urât. În care s-a trecut de la ameninţări, la promisiuni şi jurăminte. Nimic n-a mai întors-o. După 10 ani şi-a găsit curajul de a opri calvarul.
De ce femeile stau atâta vreme lângă o astfel de brută? De ce nu pleacă după prima palmă, ştiind că în 99% dintre cazuri urmează şi a doua? De ce de multe ori îţi ascunzi lipsa de curaj în spatele unor motive reale, dar care niciunul dintre ele, dar niciunul nu justifică acceptarea unui comportament animalic din partea bărbatului cu care te vedeai până la sfârşitul vieţii? De ce nu iei decizii, de ce amâni atât, de ce nu îţi dai şansa să te recompui, să te reconstruieşti alături de alt bărbat? Sau singură. Orice ai alege este mai bine decât să continui să rămâi în ceea ce altul a ales pentru tine. Atât de multe “de ce-uri” şi atât de puţine răspunsuri.
Iar despre bărbaţi, despre brutele care ajung să-şi lovească partenera doar pentru că s-au născut cu p**a, despre mizerabilii care îşi demonstrează astfel bărbăţia sau care îşi varsă frustrările, complexele şi neîmplinirile asupra propriei familii, nu pot să spun decât că mi-aş dori dori să fie transformaţi în femei şi lăsaţi să putrezească în puşcării de bărbaţi.